CAPITOLUL 1- VALSÂND SUB CER

Două inimi rătăcite în mijlocul Universului. Când ai pășit în lumea mea aștrii au început să ardă, iar Cerul s-a despicat lăsând din el să curgă sufletul meu. (M.)

 Pe buzele sufletului tău am gustat cea mai dulce otravă. M-a durut când Iubirea de tine m-a cuprins în flăcări. Până am devenit lumină. Lumina ta. (S.)

1

Poposind în inima orașului V. ticsit de tei înfloriți și alei ferite de Soarele dogoritor al verii, sufletul îți despică pieptul alergând înaintea pașilor pe digul măturat cu grijă în fiecare dimineață. Aici, ținându-se aprig de funiile groase privește apa tăcută și adâncă, pe ale cărei maluri Luna se așterne noaptea. Cu coapsele ei pline se adâncește în maluri și le sărută dorind să zmulgă cu buzele  aprinse străzile pline de oameni și viață, casele înalte și luminoase ca și cum…toată vraja lumii s-a strâns aici.  Vrăjite sunt și prăvăliile imense, cârciumile cu cheflii lor, fiecare inimă care trece măcar o dată prin fața orașului cu felinare la tot pasul și Cerul mai adânc, rupt pe alocuri de parcă și Dumnezeu coboară uneori să se așeze pe dig. Să privească…cum râuri întregi de oameni părăsesc uzina în toiul nopții și merg vorbăreți spre casă. Cum unii îndrăgostiți îndrăznesc doar în întuneric să-și apropie buzele. Cum totul palpită dintr-o dată, trosnind din toți rărunchii până la fund. Până când orașul e cuprins de valuri întregi de ceață și oamenii ascunși de întreaga lume trăiesc…precum niște povești ce nu se sting nici la sfârșitul lumii.

Când am venit pentru prima oară în V. pierzându-mă pe străzile lui bătătorite nu am știut că voi fi martorul unei Iubiri și-mi va reveni într-o zi slujba de a striga povestea în cuvinte, de parcă ar fi fost a  mea. Cine nu și-ar dori să trăiască precum Îngerii? Să se înalțe dincolo de ei, mângâiați de Dumnezeu? Prietenul meu M., la cei 31 de ani ai săi, rămăsese în acest oraș, deși mrejele altor furnicare spoite cu nopțile lor demonice îl ademenise adesea. Revenise în casa cu două caturi și ferestre imense, prin care Soarele răzbătea spărgând sticla, până mobilele păreau cuprinse de flăcări. A ales locul cu pardoseli vechi care mai păstrau pașii mamei abia atingând lemnul, privindu-l cu nesaț pe el..copilul cu bucle mari, de abia atingând scaunul pianului, privind partiturile cu ochi flămânzi. Casa care păstra vocea duioasă a femeii frumoase, cu ochi mari și adânci, ce îi săruta obrajii și-și lăsa mâinile reci pe umerii lui înguști și slabi. Uneori M. cu mâinile la spate, cu cămașa boțită și ochii sărăciți de zâmbete pășea ușor așteptând să o revadă ca și cum i-ar fi spus că va reveni…Dar morții nu se mai întorc printre cei vii și deși M. crescuse mai spera, refuzând să creadă că mama lui putuse muri. Pentru el toată lumea era muritoare, mai puțin mama care ardea precum o candelă nesfârșită în mijlocul pustiului. În ziua în care veneam în V. în casa lui M. , tatăl său, guvernator, dădea un bal în cinstea iubirii sale curate pe care moartea i-o îngropase și mai adânc în suflet. M., suficient de puternic acum încât să apese clapele, cânta în fiecare an melodia preferată a mamei, cu lacrimile șiroind, și cu sufletul…izbind notele, spărgându-le până cioburile lor se striveau sângeros sub pantofii bărbaților adunați la brațul femeilor cu rochii lungi, ștergând sudoarea ștearsă a Pământului. Când am intrat, M. stătea în fața pianului parcă dorindu-și să apese niște clape de carne și urmele vieții să-i rămână pe buricele degetelor. Era un bărbat frumos cu ochii lui căprui, scânteind și statura marmoreală a corpului care impunea respect și cutezanță a gesturilor. Studiase pianul, învățând meșteșugitul scrisului și al ,,citirii oamenilor”, iar acum sprijinea bătrânețea tatălui său, concertând în fiecare seară la Operă. Cel mai important era pentru el balul mascat închinat mamei și niciodată muzica nu era atât de dureroasă, făcută parcă să-i zmulgă sufletul din piept și să-l frângă. Mersul calm și clar, apăsat îi accentuau stătura…iar alura misterioasă ce-l înconjura îngenunchea femeile care se pierdeau dezmierdate de muzica, mâinile lui, de el întreg. De parcă prin muzică le-ar fi atins sufletele și le-ar fi sărutat pătimaș așa cum niciun ibovnic nu ar îndrăznit. În cămașa albă și vesta cu nasturii descheiați, M. privea femeile frumoase cu chipul acoperit de măști încântătoare, sprijinite de brațele puternice ale bărbaților lor. Privirea îi aluneca pe rochiile de mătase care foșneau ca purtate de vânt, la sânii cruzi și albi îmbătând ochii celor din jur și la mâinile sărutate îndelung ca și cum toată inima lor s-ar fi înghesuit acolo. Am rămas să-l privesc și să-l invidiez pentru croiala pantalonilor de stofă, zâmbind când mi-am dat seama că dintre toți el avea triumfător chipul gol. Niciodată nu-și acoperea chipul la acest bal mascat stăpânind cu privirea întreaga suflare, așezându-se în fața pianului ca și cum și-ar fi strâns în brațe mama și pentru câteva clipe….i-ar fi dat viață.

De-am putea mereu să dăm viață cu Iubirea ce o purtăm, Raiul ar fi părăginit și Dumnezeu singur, căci ne-am lua înapoi toți oamenii ce-i iubim mai presus de tot ce este făcut de mâinile Lui. M. privea pătrunzător, iar asta îi sporea eleganța și-l făcea întreg. În sufletul lui se zbătea o mare învolburată de suflet pătimaș, ticsit de iubire. O iubire mai tare decât Pământul. O iubire ce trebuia trăită, căci altfel l-ar fi ucis.

Toate privirile bărbaților erau ațintite asupra ei- S. care îi vrăjea prin simpla ei prezență învăluită în mister. Purta o rochie albă ce îi emana puritatea sufletului, iar reflexiile roșii păreau petale de trandafir care nu s-au putut dezlipi de ființa ei, îmbrăcându-o. Uneori, când se mișca, îi întrezăreai picioarele în sandalele aurii cu pietricele și puteai parcă să-i simți părul fin ca mătasea în mâini. Ochii ei subjugau, arzând ascunși în pietre prețioase.

,,Când am văzut-o prima dată pe S. mi s-a tăiat respirația, iar bătăile inimii învolburate se izbeau amarnic de pieptul meu, așa cum apa sapă în stânci, sărutându-le pătimaș. Era atât de frumoasă, senzuală…nu știu, avea ceva special, iar feminitatea ei atrăgea privirile tuturor celor prezenți care încercau să o cucerească. Fără sorți de izbândă, însă, căci S. îi refuza frumos cu o eleganță aparte care îi transforma până și refuzul într-un moment ce îți venea să-l strivești între buze ca și cum îi puteai simți în gură sufletul. Nisipul timpului a început să curgă, iar eu nu mă săturam să o privesc. Fiecare mișcare și zâmbet mă facea să-mi doresc să o descopăr întreagă și să o știu ca și cum ar fi fost a mea. Spre miezul nopții am văzut-o cum pășea ușor spre ieșire. Nu puteam să o las să plece și nu puteam să rămân acolo fără ea. Am urmărit-o de la distanță simțind cum umbrele pașilor ei emanau aroma parfumului dulce care te vrăjea și te atrăgea într-un fel aparte. Deși am pășit destul de încet, fiindu-mi frică să nu sting vraja ce o înconjura, îmi doream parcă să îi ating umărul alb și să îi simt parfmul și gustul din părul mângâiat de adierile vântului. Era o noapte mirifică și înstelată. S. s-a oprit și a început să privească Cerul. Ochii îi străluceau din ce în ce mai puternic, precum două diamante străpunse de Lună în noapte. M-am oprit și i-am șoptit deasupra umărului:

– Ești atât de frumoasă în seara aceasta, un înger coborât pe Pământ. Până și stelele și Luna se înclină în fața ta, căci tu…aduci strălucire pe unde păsești…

S. s-a întors timid, privindu-mă în ochi cu nesaț și pentru prima dată i-am auzit vocea. O voce istovitor de frumoasă.

-Nu aș putea să-ți mulțumesc, ar fi prea puțin. Noaptea aceasta plină de vrajă e sub Cerul tău și ai putea oricând să-ți închizi palmele și pulberea să-ți rămână în carne. Aș vrea să aduc strălucire atât cât să-mi pot găsi sufletul pierdut… și să nu-mi frâng aripile înainte de vreme.

Ascultând aceste cuvinte venind parcă din cel mai adânc loc al sufletului ei, M. s-a apropiat din ce în ce mai mult  de ea atras ca de un magnet. Buzele lui uscate pofteau să muște din ale ei calde și pline.

– Ai venit de nicăieri, îmbrăcată cu un val de mister ce a trezit în întreaga-mi ființă setea acerbă de a-ți cunoaște sufletul și de a te ajuta în regăsirea lui. Îmi permiți acest lucru?

-Nu am oprit pe nimeni, și pe tine cu atât mai puțin, să pornească în căutarea lui. Poate și pentru că sunt flămândă de împlinire. Însă sunt suflete ascunse adânc, cu colțuri care te rănesc și nu aș vrea ca tocmai tu, cu toate visele tale, să îți frângi ființa.  Putem să ne încâlcim aripile și să ne amestecăm culorile, dincolo de timp, rupt de real….indiferent dacă va trebui să murim, și când  vom renaște nu ne vom mai aminti nimic.

-Îmi doresc cu toată ființa mea să descopăr fiecare cotlon al sufletului tău, să mă pierd în el și să nu mă întorc niciodată. Să ajung până în venele tale, să alerg cu sângele tău și să trăiesc prin tine. Auzi melodia ce vine din sala de bal? E melodia preferată a mamei…Îmi permiți ca acest cântec să se termine lângă tine?

S. i-a întins mâna timid lui M. privindu-l în ochi, parcă subjugată de scânteile ce răsăreau din câmpul infinit și căprui. Niciodată nu simțise atât de adânc vraja nopții și a muzicii. Atât de aproape de obrazul lui proaspăt ras, cu mâna strecurată în jurul taliei ei, cu tot Cerul acoperindu-i, întreaga viață  i s-a strâns acolo…la pieptul lui. Sclavii muzicii și ai degetelor atingându-se cu frenezie, mușcându-și carnea alba, au început să valseze pe caldarâmul pătat de ploaie  Parcă nici nu mai atingeau Pământul, în timp ce corpurile apropiate se încâlceau și se sărutau pătimaș, fără vrere, într-un moment de nebunie, așa cum doar o singură dată le este dată oamenilor. Nebunia care nu doare, deși ar putea ucide întreaga lume, chiar și pe Dumnezeu. Nebunia iubirii. M. i-a atins părul lung care îi acoperea spatele și și-a apropiat respirația fierbinte de chipul ei de parcă ar fi vrut să se asigure că e viu. Când rochia ei se atingea de picioarele lui, el tremura și își simțea inima zvâcnind ca și cum în acea mișcare S. i-ar fi spus că totul se întâmplă aievea și că ei, cu capetele descoperite, sub Cerul chinuit de stele, visează cu ochii deschiși. Și cum ar fi ca visul cel mai frumos ce-l trăim să nu se termine niciodată? M. ar fi vrut să știe și acel cântec să nu se termine. Să-i simtă greutatea în mâinile lui, să-i unduiască pașii și pentru câteva clipe, inimile lor să fie aproape, să-și întindă brațele și să se îmbrățișeze dureros. Cu aceeași bătaie să refuze să se mai dezlipească, să devină una singură, uriașă care să mustească de iubire. La ultimile note, M. simțea să o strângă lângă el cu putere, să o înlănțuie și să se piardă în toată ființa ei. Să-l i-a cu ea, chiar de ar păși în cele mai îngrozitoare locuri ale vieții. Să o știe chiar și atunci când nimic nu va mai fi.

12

Notele se sfâșiau unele pe celelalte, spre sfârșit. Cu toată durerea M. a trebuit să se îndepărteze de S. și să îi mulțumească cu ochii pentru acest cântec. Cântecul sufletelor lor care își ducea notele în tăcere.

Cu mâna ei în a lui, ca și cum nu ar fi vrut nici ea să se fi terminat, M. i-a spus:

-Urmează-mă, vreau să-ți arăt ceva!

M. avea o cameră secretă unde se refugia ori de câte ori voia să scape de lumea reală. Acolo era el, citind, atingând clape imaginare, dând naștere unei muzici vii și organice. Lucrul acesta îi aducea pacea sufletească și îl hrănea. Casa era atât de spațioasă încât în drumul lor au trebuit să urce nenumărate scări.

11

Mâna ei rămăsese în a lui, iar M. o strângea cu putere dorind să nu ajungă niciodată acolo unde nu primise nicio femeie. La un moment dat, fata al cărei nume nu îl știa, a alunecat, dar el a strâns-o și mai tare de mână, privind-o, vorbindu-i cu ochii și cu toată ființa, tulburat de părul ei răvășit și rochia care i-a descoperit glezna subțire și trandafirie. În camera întunecată doar Luna îi privea prin perdelele albe și le lumina privirile tăcute, care-și vorbeau într-un grai ce le curma sufletele și le lega strâns. M. avea o bibliotecă veche, cu cotoarele cărților pline de praf, o măsuță în fața ferestrei și un divan pe care se lungea uneori, închidea ochii și visa. S-au așezat împreună acum, iar el a îmbrăcat-o în brațele lui, strângându-o puternic…tot mai nebun, apropiindu-se de trupul său, simțindu-i bătăile inimii pe cămașa lui. Privind-o își dorea cu ardoare să-i înghită sufletul, inima..ochii și buzele. Pe ea. Cât de frumos suna ,,Ea” în sufletul lui. Ca și atunci când în primăvară copacii sunt cuprinși de nebunia florilor.

Unul în brațele celuilalt, se contopeau și se sorbeau fără atingeri și fără cuvinte. Nici nu ar mai fi încăput între piepturile lor lipite și poate că le-ar fi speriat inimile ce păreau să se fi oprit. Uneori M.privindu-i creștetul și chipul acoperit de mască ar fi vrut să o roage să-l lase să o privească, măcar o clipă, dar se oprea. Se temea ca nu cumva orice gest să nu rupă vraja ce o trăia și să se trezească cu mâinile goale. Gândul absenței ei începea să doară, deși niciodată înainte nu se gândise că va ajunge să-i fie dor de cineva străin. Cineva care poposește în viața noastră precum ploile de vară, cu tot cu Soare și ne dezmiardă pielea răcorindu-o. Cineva care nu are nevoie de cuvinte să se lipească de sufletul nostru, căci toate sunt îngrămădite pe buze, în mijlocul obrajilor și tâmplelor. Niciunul nu ar fi putut spune cât timp a trecut. De parcă de partea cealaltă a ferestrei, lumea se sfârșise de mult, se născuse o alta și îmbătrânise între timp. Dar cui îi păsa? Universul lor era acolo. La un moment dat S. s-a ridicat și s-a întors spre el. M. a tresărit și i-a strâns mâna și mai tare.  Ea și-a lăsat mâinile peste pleoapele lui și le-a apăsat până el a acceptat jocul ei și a închis ochii. Cu o gură fierbinte, așa cum M. nu întâlnise vreodată, S. s-a apropiat de urechea lui și i-a șoptit- Vreau să stai aici și să asculți tăcerea din muzică, indiferent ce se va întâmpla. M. a încuviințat printr-o mișcare moale a capului, iar S. și-a apropiat buzele de colțul gurii lui, acolo unde credea ea că sufletele oamenilor stau. Cu ochii închiși M. a simțit atingerea, a tresărit până în adâncul ființei lui, simțindu-și sufletul prins în căngi. I-a simțit gustul și buzele pline, umede de parcă le-ar fi mușcat și frământat de emoție înainte. A auzit și ușa scârțâind și pașii ei grăbiți pe scări. Ar fi vrut să alerge, să o oprească, dar nu îndrăznea să încalce promisiunea făcută. S. a ajuns jos și i-a cerut bărbatului de la pian să mai pună încă o dată melodia aceea…De sus, M. o auzea și o simțea pe S. în brațe lui.

Ieșind în stradă, gătuită de emoție, S. a privit perdelele albe, și-a atins buzele cu vârful degetelor și a închis ochii. Credea în continuare că visează și pe ea mereu o dureau visele frumoase. Digul era părăsit, iar perdele albe, erau mișcate. M. nu rezistase și trebuise să o mai vadă o dată. Acolo, jos, singură în mijlocul drumului abia pietruit, fata fără nume pentru el, părea să plângă, să vrea să revină. Cu toate acestea, s-a întors cu spatele și a început să pășească grăbit.

Până a ajuns M. jos, cântecul se terminase și S. era de nevăzut….

Reclame